Aşa cum probabil ati observat deschizȃnd azi pagina de Google, azi se împlinesc 160 de ani de la naşterea Domnului Caragiale. Cine nu îl cunoaşte pe “marele nostru clasic”?! Ei, asumȃdu-mi o mică doza de subiectivitate, pot spune că, deşi multi au citit despre Caragiale, puţini au citit Caragiale… ştiu, trist, dar real.
Hai să vă povestesc de ce îmi place mie aşa mult de Caragiale? De ce ar merita să-i acordaţi puţin din timpul vostru preţios şi să deschideţi una din cărţile sale, fie dramaturgie, fie proză scurtă. Ah, uitam să vă spun, Caragiale a scris şi poezie, îmi aduce puţin a Topȃrceanu, dar e opinie personală.
Aşadar, de ce îl iubesc eu pe Caragiale şi de ce v-aş provoca să îl citiţi?! Trecȃnd peste deja-uzatul clişeu de „mare clasic” al literaturii romȃne, Caragiale te face să zȃmbeşti, uneori cu bunăvoinţă, aleori uşor ironic, de multe ori vei rȃde sănătos, nu atȃt de acţiunile personajelor, amuzante şi ele, cȃt mai ales de concepţiile şi limbajul lor. Asta este reacţia la o primă întȃnire cu scriitorul. Reflectȃd puţin la cele citite, mergȃnd dincolo de primul strat ce pare haios, vesel, vei descoperi sȃmburii amari, de un realism dureros de adevărat. Scrierile lui Caragiale sunt precum un măr, la suprafată, cȃnd iei primele muşcături, simţi gustul dulceag, parfumat, dar miezul e unul foarte amar, otrăvitor aproape.
V-am făcut curioşi? O să vă mai povestesc cȃteva lucruri... Pentru mine există un Caragiale în comedii, jovial, cu simţul umorului, însă cu privirea aţintită asupra Bucureştiului sfărşitului de secol XIX, încruntat şi oarecum mȃhnit, si un altul in proza scurta. Ironia este foarte bine voalată, însă, la o lectură atentă, o intuieşti în spatele întȃmplărilor şi a personajelor.
Scrisoarea nu e o simplă dovadă a infidelităţii soţiei, conţinutul scrisorii e cunoscut de toate personajele piesei, ea e de fapt, arma de şantaj, cine deţine scrisoarea, deţine puterea. Şi după ce personajele se dau de ceasul morţii, unele să o obţină, altele să o păstreze pentru a ajunge la postul de deputat, apare „salvarea” („mai prost decȃt Farfuridi şî mai canalie decȃt Caţavencu”), Dandanache, personajul care rezolvă conflictul piesei în cel mai paşnic mod, şi el ajunsese acolo tot prin şantajul cu o scrisoare. Ah, da, era să uit, cuplul Zoe-Zaharia Trahanache nu e nicio clipă în pericolul de a se destrăma, scrisoarea era o „plastografie”. Si totul se termina cu o frumoasa petrecere de impacare, condusa chiar de "dusmanul" numarul 1, de Catavencu.
Pȃnă aici am zambit, nu? Hai să ne gȃndim puţin mai profund: Ce fel de ţară e aia în care accederea la o funcţîe nu se face după meritele într-un anumit domeniu, ci este o luptă de culise bazată pe şantaj şi pe forţa lui?! Ce fel de cuplu este ȃla în care soţia e căsătorită de 8 ani şî tot de atunci trăieşte si cu amantul; şî ce fel de soţ e ȃla care, deşi are dovada clară a infidelităţii, preferă să meargă mai departe, era prea mare deranjul, nu?! Să continui?!... vă las pe voi să citiţi şi să îmi spuneţi ce credeti...
Citiţi-l pe Caragiale, merită, pe cuvȃnt!
Am observat inca de la inceput "pasiunea" pe care o aveti pentru clasicul nostru, I.L.Caragiale. Tin sa va sustin ! Stiu ca nu am citit tot ce se putea citi, insa ceea ce ochii mi-au zarit, a fost nemaipomenit ! Numai bine.
RăspundețiȘtergere